Radiocomunicatii Navale

Imprimare

1. Scurt istoric
Prin termenul „a comunica’’ se înţelege acţiunea de „a se pune în legătură cu...". În antichitate, pentru a comunica la distanţe mici era suficientă vocea, iar la distanţe mari, unde vocea nu mai putea fi auzită, comunicarea se baza pe acustică, adică pe sunetul tobelor, clopotelor sau prin mesaje vizuale (fumul generat de focuri aşezate pe vârfuri de dealuri sau munţi controlat sau nu prin diverse metode). în sfera navalului, un mod de comunicare vizuală a fost cel folosit de faruri (ansamblu optic format din lampă cu seu, oglindă, obturator şi lentile). Cu timpul, s-a adoptat pen¬tru raza vizuală comunicarea cu ajutorul braţelor mâinilor (şi uneori cu fanioane) sau telegraful cu semafoare. Toate mesajele transmise astfel aveau la bază o înţelegere prealabilă cu privire la interpretarea semnelor care puteau fi utilizate.


 Descoperirea curentului electric şi a efectelor acestuia (electromagnetismul) a revoluţionat tehnica comunicării, oferind şansa de a o realiza prin diverse aparate apărute iniţial şi ulterior, printre primele fiind telegraful electric (24 mai 1844) având ca mod de comunicare codul MORSE.
Apariţia tuburilor electronice, a aparatului de radio şi a unor aplicaţii unde puteau fi folosite undele electromagne¬tice a făcut ca modul de comunicare prin unde radio să devină foarte accesibil pentru toată lumea.
2.    Comunicaţii maritime în caz de pericol
În trecut, în sistemele de comunicaţii maritime în caz de pericol, nava se baza pe calităţile speciale ale operatorului radio. Acesta trebuia să transmită un mesaj S.O.S. (SAVE OUR SOUL/ SHIP) în codul Morse, frecvenţa de lucru fiind 500 kHz. Pentru a ajuta pe cei aflaţi în pericol, I.M.O.(Organizaţia Maritimă Internaţională înfiinţată în anul 1959) a impus prin SOLAS 74, ca staţiile de la nave să asculte pe aceeaşi frecvenţă la anumite ore eterul, iar în cazul recepţionării unui S.O.S. nava să intervină pentru salvarea celor aflaţi în pericol.
Evoluţia tehnicii a făcut posibilă nu numai folosirea sistemelor de radiocomunicare pe o scară mult mai largă şi cu o eficienţă extrem de sporită, ci a dat posibilitatea adoptării de noi reguli, care au condus evident la asigurarea unei siguranţe sporite a vieţii umane pe mare.
Referindu-mă, din lipsă de spaţiu tipografic, doar la Convenţia Internaţională pentru Ocrotirea Vieţii Omeneşti pa Mare (SOLAS) adoptată în anul 1974, convenţie amendată periodic, precizez că din capitolul 4 al acesteia putem afla multe despre termeni şi definiţii, ca de exemplu:
Comunicare punte la punte: comunicaţii de siguranţă între nave din locul din care se efectuează în mod normal navigaţia;
Apel Selectiv Numeric (A.S.N.): înseamnă o tehnică ce foloseşte coduri digitale permiţând unei staţii radio stabilirea contactului cu o altă staţie şi transferul informaţiilor „către acestea, satisfăcând cerinţele C.C.I.R.
INMARSAT: înseamnă organizaţia înfiinţată prin Convenţia cu privire la crearea Organizaţiei Internaţionale pentru sateliţi maritimi INMARSAT, adoptată la 3 septembrie 1976.
Serviciul internaţional NAVTEX: este serviciul de transmitere coordonată şi recepţie automată pe frecvenţa 518 kHz a informaţiilor privind siguranţa navigaţiei maritime cu ajutorul telegrafiei cu imprimare directă pe banda îngustă folosind limba engleză.
Informaţii privind siguranţa navigaţiei: înseamnă avize de navigaţie şi meteorologice, precum şi alte mesaje urgente referitoare la siguranţă, transmise navelor.
Ing. Florin GUSMAN
Vicepreşedinte L.N.R. Bucureşti



TIMONA NR.94 ANUL X FEBRUARIE- MARTIE 2005