Aproape de Stele

Imprimare

Dedic aceste rânduri tinerilor şi unei entităţi care mai populează încă un sat de munte al cărui viitor nu poate fi altul decât uitarea noastră.
Ultima perioadă din viaţa mea, începând cu 2001 a fost plină de evenimente, cu o trăire foarte intensă, lovindu-mă de câmpuri de comunicare închise, informaţii transmise unilateral, şi binecunoscutul avertisment în mâna puterii, alternativa „ DACĂ NU, AFARĂ” alocat aproape zilnic persoanei mele.

Lăsând la o parte acest stres care  ajunge să-ţi marcheze pe deplin viaţa, căutând să mă detaşez pe cât posibil de aceste date ( bazându-mă pe faptul că: Undeva sus există o forţă divină care din când in când mai face şi ordine în univers deci şi pe pământ ) printr-un concurs de împrejurări am reuşit să-mi iau tot concediul legal de odihnă, dorind să-mi reduc la minimum tensiunea zilnică care n-am reuşit să o mai fac în ultimii 7 ani din viaţă.
M-am hotărât să-mi petrec concediul în satul MĂRCEŞTI o localitate din munţii APUSENI situată la 20 Km. de D.N. care leagă CLUJUL de HUEDIN.
Satul este situat la 5 km. drum cu macadam de la comuna Râsca pe unul din masivele muntoase ale munţilor APUSENI la o altitudine de aproape 1000 m.   
Pe marginea drumului care este mărginit de  şanţuri pentru scurgerea apei, n-ai să găseşti nici urmă de gunoaie, deşi sunt destule case.
Din curiozitate, faţă de ce am văzut, imediat ce am ajuns, am pus câteva întrebări gazdei şi am primit un răspuns care demonstrează grija unei comunităţi faţă de natura şi mediul înconjurător, comunitate care nu beneficiază pe plan local de servicii de salubritate şi nici de instituţiile administraţiei de stat care să impună respectarea unor norme.
Gunoaiele combustibile sunt folosite la încălzire, eventual gătit.  Navetele de plastic, care sunt furnizate cu diverse băuturi, sunt folosite ca sticle, altele la răsaduri cele care sunt surplus sunt arse, iar alte gunoaie degradabile sau reccilabile sunt îngropate.
Satul este curat, plin de copaci şi flori, liniştit, iar singurele zgomote           le scot animalele, păsările sau copacii bântuiţi de vânturi, în timpul furtunilor de vară şi iarnă.
Aceste zgomote sunt dovedite uneori de puţinele maşini obosite care se deplasează prin comunitate cu treburi. 
Sâmbăta şi Duminica trece câte o maşină pe drumul spre comuna lor la interval de una sau două ore, pe la amiaza, iar dimineaţa şi seara la nivel de 4-5 maşini.
Comunitatea (cătunul) are 100 de case ( fumuri ) şi este alcătuit din familiile: GHERMĂNEŞTI, ŞTEFĂNEŞTI, BREZEŞTI, MĂNCEŞTI, BĂNCEŞTI, COSEŞTI, ILEŞTI,  MĂCLEESTI.
Cea mai bătrână locuitoare are 90 de ani, iar cea mai tânără familie are vârsta de 46 ani.
Practic, cam toţi locuitorii aşezării sunt rude între ei majoritatea având numele de familie Bodea.
La şcoala situată în satul apropiat ( 2,5 km ) abia se pot aduna 10 copii în 4 clase ale cursului primar, iar pentru cei câţiva care urmează pe cel secundar problema este mai complicată (ei ar trebui să se deplaseze pe jos la 5 km., într-un sat situat spre drumul naţional); de grădiniţa nici nu mai poate fi vorba.
Cert este ca majoritatea copiilor şi-au urmat părinţii la Cluj nerămânând în grija bunicilor.
Satul nu are dispensar, locuitorii se duc la cel din comună care se află la 7 km. distanta, unde medicul de familie deşi are programul scris pe uşă „îl onorează după putinţă” că deh !, este Clujean. Farmacia cea mai apropiată se află la 30 km.
Dacă am vorbit de dispensar şi farmacie, nu mai rămâne să vorbim decât de cimitir. Până la înfiinţarea cimitirului, morţii erau îngropaţi în grădina casei.
În cimitirul înfiinţat cu aproape 20 ani în urmă, găsim trei sferturi din morminte cu numele de familie BODEA, restul fiind COLDEA şi alţi câţiva.
Duminica si în sărbătorile religioase toată lumea ( care pe aici este credincioasă ) îmbrăcata în straie curate, având capul acoperit indiferent de anotimp, merge la magazinul sătesc sau la bufet  şi de câte ori este slujbă, la biserica ortodoxă construită prin efortul comun al aşezării unde preotul care nu locuieşte în sat ţine slujbe alternative, deservind mai multe sate.
Oamenii sunt răbdători, blajini  şi dornici să stea de vorba cu cei aflaţi in trecere, şi mai ales cu cei din capitală.
Preocuparea curentă este aceea de asigurare a hranei şi de agonisire a câtorva bănuţi de pe cartofii recoltaţi si fânul cosit pe terenurile moştenite.
Peste chipurile bronzate de soarele care încălzeşte înălţimile si peste zâmbetul abordat  la întâlnirea cu efemerii aşezării, se aşterne tristeţea atunci sunt  întrebaţi ce mai fac copiii şi dacă au mai trecut pe acasă.
Cert este faptul că, indiferent de traiectoria economiei naţionale, a agriculturii şi a năzuinţelor fiecărei familii de săteni  de a-şi vedea urmaşii la oraş, fiecare la locul lui, dacă se poate toţi patroni, directori, şefi, consilieri  sau inspectori  cu un statut social foarte bun ( lucru posibil doar pentru 8% din populaţia ţării ), nimeni nu poate accepta uitarea şi lipsa de interes pentru cei care ţi-au dat viaţă, şi-au sacrificat destinele, veniturile, terenurile şi uneori casele pentru pregătirea ta.
Când ascensiunea ta nu depinde de tine şi depinde de „atenţia” pe care trebuie să o dai pentru a urca o treaptă, iar atunci când s-o urci îţi dai seama că tu nu  poţi da „atenţia”(iar dacă o poţi da, este mai comod să o dai de la părinte) este bine să-i priveşti în ochi pe acei care îi rogi să te ajute, să le citeşti acordul pe faţă fără ca ei să- ţi spună nimic, după care să decizi dacă mai este cazul să îngroşi obrazul sau nu.
Conjugarea dorinţelor părinţilor, a năzuinţelor urmaşilor, cu noua concepţie socială despre muncă, despre viaţă sau despre locul fiecăruia în societate, generează amplificarea migraţiei sociale fireşti de la sat la oraş într-un mod nefiresc şi escaladarea treptelor sociale nu după capacitatea ta sau după probitatea profesională ci, după capacitatea de adaptare la tendinţele sociale de parvenire ( nepotism, familiarism, trebism, e.t.c,.), după solvabilitatea financiară sau materială a familiei  şi după implicarea în mare măsura a sistemului relaţional.
Totuşi viaţa a demonstrat că, indivizi care nu au nimic în spate din acest arsenal social dar au respect fată de: muncă, aproape, natură şi reguli, pot realiza mai mult decât cei care au în spate arsenalul prezentat mai sus. 
Toate aceste dorinţe, năzuinţe, capacităţi şi solvabilităţi sunt false pentru imaginea personală, pentru statutul şi locul ocupat în societate iar timpul îl va aşeza pe fiecare acolo unde îi este locul.
Anotimpurile vin şi trec aducând ierni pline de zăpadă, arareori foarte geroase şi veri accesibile, cate o data având si zile caniculare.
Singurile anotimpuri mai dificile sunt ( poate numai pentru noi orăşenii ) primăvara si toamna, datorita uliţelor pline de gropi si nepietruite.
In conştiinţa aşezării, anotimpurile furnizează sau dictează ceasul biologic al fiecăruia si forţează uneori ritmul muncii zilnice.
Ziua de munca este cea lumină si de cele mai multe ori indiferent dacă plouă.
Cei câţiva înţelepţi ai aşezării spuneau că vremea este dictată de modul cum arată seara sau dimineaţa fruntea vârfului VLĂDEASA, fapt verificat întâmplător de mine.
După ziua de muncă la crepusculul de seară sătenii se retrag la casele lor pentru odihnă, lucru care nu se poate petrece decât după ce hrănesc vitele cu care unii dintre ei au lucrat toată ziua la câmp sau la pădure sau pe cele întoarse de la păscut.
Într - un târziu liniştea se aşterne, luminile caselor se sting si întunericul pune stăpânire peste sat.  Aici primăria finanţează alimentarea cu energie electrică a doua becuri pentru iluminat public care, paradoxal, funcţionează alternativ, iar uneori de loc.
Câţiva dintre vicioşii satului ies in curte sau se aşează pe băncile de la porţi pentru a mai duhănii cate o ţigara de cumpărat sau făcuta cu tutun primit la schimb.
In timp ce fumul cenuşiu se înalţă, ei privesc cerul care la această altitudine in zilele senine pare a fi o ţesătură albastră realizată deasupra satului din aer si stele.
Deşi noţiunile despre vreme le au mai mult de la moşii si strămoşii lor, ii poţi auzi trecând de la discuţii purtate pe problemele zilnice, la prognoze meteo sau la predicţii despre vara, toamna, iarnă după criterii sau noţiuni numai de ei ştiute.
Privind la cer mi-am reamintit că, anticii distingeau cu ochiul liber în nopţile senine  5-6000 stele şi 6 planete, iar ziua uneori luna şi Venus.
Discutând cu sătenii despre cer si planete am aflat lucruri interesante, iar ceea ce a fost mai greu a fost de a găsi corespondenţele între noţiunile clasice alocate constelaţiilor sau grupurilor de stele  (pe care mai mi le aduceam aminte din cartea de astronomie din clasa a –XI-a reală, sau de la cursul de practică marinărească din institut ) si cele arhaice folosite in sat, cum ar fi Fustei, Găinuşe (probabil constelaţia LEBĂDA sau CASIOPEA), Drumul cu paie ( CALEA LACTEE) şi Stâlpul ariei (Steaua Polară) împrejurul căruia mergeau boii la treierat ( CARUL MIC si CARUL MARE ),după care identificarea pe cer a acestor grupuri.
Beneficiind de un cer senin în această perioadă aproape in fiecare seară, am urmărit harta cerească unde Ursele, Calea lactee si luna îşi schimbau poziţia în funcţie de ora la care le priveam, poziţia dată de rotaţia şi revoluţia pământului.
Aşezat confortabil într-un scaun pliant urmăream printr-un binoclu din când în când cerul  şi culoarele de zbor din apropierea Clujului ( sau  traiectoriile sateliţilor artificiali ).
Seară de seară, plăcerea de a verifica regularitatea curselor şi de a mai observa câteva stele căzătoare a făcut să nu-mi pară rău de timpul petrecut acolo, adăugând la plăcere, spectacolul cel mai deosebit  din noaptea în care luna se afla în faza de lună plină.    
Mi-au trecut atunci prin minte episoadele din EPOPEEA SPAŢIALĂ începută de omenire prin anii 50 şi continuată  astăzi.   
Toate informaţiile primite într-un sat parcă rupt de restul lumii mi-au reamintit că, din cele mai vechi timpuri lumea nu ar fi putut exista dacă nu ar fi avut acele cunoştinţe despre stele şi despre mişcarea planetelor când caravanele desertului si corăbierii îşi orientau drumul după aceste repere.
Dar cine oare,  le-a furnizat lor aceste informaţii la ora la care nu deţineau nici un instrument cu care ar fi putut să le distingă în clar, sa nu le confunde între ele şi să se raporteze la ele?
Deşi aceste stele ne ajută pentru a ne găsi drumul, ele nu pot interveni atunci când noi oamenii o luăm voluntar pe arătură.  
Dar migraţia socială cea de nevoie de la oraş la sat specifică numai societăţii româneşti contemporane rezultă din traiectoria economiei naţionale şi deriva agriculturii parcelată de fâşii mai mari sau mai mici de pământ ( rezultat al retrocedării ) este o acţiune orchestrată de afară şi interpretată de aleşi.
In deriva existentă a societăţii româneşti, a traiectoriei impuse de o falsă democraţie sau integrare, nu cred că satele de tipul celui prezentat au vreun viitor.
Păcat, mare păcat pentru frumuseţea locurilor şi pentru oamenii care le- au populat.
Personal cred că numai prin dorinţa şi voinţa colectivă, aceste locuri vor rămâne în continuare ale noastre.

FLORIN GUSMAN